La Medelenii copilăriei mele…

Soarele dimineții de vara își face ușor loc printre faldurile perdelei, către chipul meu încă răvășit de somn. In razele ce se joaca pe fata mea, simt o privire curioasa. Deschis ochii, unul cate unul și dau de zabetul larg al unor ochi zglobii.

– Mami, mami, trezește-te, azi e ziua noastră, a fetelor, îmi spune copilul bălai cu ochi ca aluna, în timp ce se catară în pat lângă mine. Uitasem complet, azi tati și feciorul sunt la pescuit ca bărbații iar noi ne facem de cap ca fetele: coafor, cumpărături și cofetărie.

După o porție, zdravăna de ras și gâdilat, ma hotărăsc sa cobor totuși din pat și ma îndrept spre bucătărie. Parfumul de cafea aburinda îmi trezește simțurile, încă dinainte de a o gusta. Lânga ceașca aromata, găsesc un mesaj dulce de la băieții mei, în care sunt atenționată sa le dau pace astăzi și sa nu-i înnebunesc cu telefoanele:” Pustiul e hrănit, echipat și perfect antrenat asa ca mami, fii relaxata și bucura-te de ziua voastră!”. Amuzamentul îmi joaca în priviri, dar spiritul matern da sa puna mana pe telefon și sa sune când este întrerupt de mogâldeața blonda din a cărei guriță îmi aud propriile-mi cuvinte:

– Haide mami, ca întârziem, nici măcar nu te-ai îmbrăcat. Ce-o fi asa greu sa tragi blugii si-un tricou pe tine?

Cum era treaba cu roata care se întoarce? Deja?

Ma echipez rapid și pentru ca programarea la tuns este pentru ora prânzului, hotărâm de comunn acord s-o luam pe jos în plimbare spre bulevard. Mana în mana, pornim în aerul plăcut al dimineții iar valurile de par auriu ale copilei, bat parca la ușa amintirilor mele.

-Mami, ne luam și noi o rochiță azi? Probase și eu și ea un număr considerabil de rochii și rochițe în diverse magazine din oraș, dar parca nimic nu se potrivea.

Mofturici era greu de mulțumit astăzi, de altfel și eu, o amintire difuza parca nu-mi dă pace. Razele soarelui oglindite în parul copilei, continua sa-mi tulbure gândurile. Se făcea ca era vara, doua codite jucau zglobii pe spatele unei fetite și parfumul de caise coapte…iar a dispărut în neant, realitatea e a parului despletit ce se înfoaie în jurul chipului copilăresc.

– Mami o vad și parca nu-i. E moale și se învârte în jurul meu ca rochițele din poveștile pe care mi le citești în fiecare seara la culcare. O vad și eu cu ochii mintii, Doamne ce adorabila este cu boticul încruntat pe măsura ce încearcă sa-mi explice ce cauta, asemeni unui om mare.

Fiind atenta la discuția cu blonda mea, uit sa mai fiu cu ochii pe unde calc și ma trezesc ca dau cu capul în vitrina unui magazin. Ridic ochii și o zăresc pe manechin, dar nu apuc sa ma dezmeticesc pentru ca ma vad trasa pe ușa magazinului de fiica mea. Amintirile se grăbesc sa iasă grămadă pe ușa larg deschisa. Cerul albastru infinit, parfumul livezilor cu fructe coapte și cel al câmpurilor înflorite, zgomotul copitelor și al căruței pe sosea, zmeul, moșul cu zahar candel ascuns în buzunare, obrajii rumeni de vacanta și chipuri de copii. Un băiat neastâmpărat, o copila încăpățânată și alta cu cosite aurii, liniștită ca o icoana. Un Dănuț, o Olguta și o Monica. Ce bine-i sta în rochița neagra, parc-o aud de undeva pe doamna Deleanu. Simt parfumul copilăriei mele și al copilăriei lor. Simt parfumul Medelenilor. Romanița cu sânziene și condurul- doamnei…și fluturi albaștri. Simt gustul hulubilor, al roșcovelor și al dulceții de trandafir.

„- Ce culoare, iți place Monica?

– Albastrul cerului.”

…și totuși iți sta atât de bine în negru.

– Mami, mami, am găsit-o, e simpla dar are volane și se învârte și e….

– Neagra, ca rochița Monica-i continui eu brusc revenindu-mi din reverie. Coditele sunt iarăși o claie de raze aurii lăsate libere în jurul chipului bucuros ce fuge cu rochița în cabina de proba.

– Uite mami, cum se-nvarte, pot s-o păstrez, pot?

– Poți, aud glasul zglobiu al copilului din mine care-i șoptește copilului de lângă mine.

Achitam la casa și în timp ce ne-îndreptam fericite spre ieșire, fiecare cu visul ei îndeplinit, simt în aer parfum de sulfina și lavanda, mâine poate va fi rochia roșie a Olgutei, duduita moșului…